Cartea "ROMANI, VI SE PREGATESTE CEVA !"

ROMANI, VI SE PREGATESTE CEVA !   Inchide

În 1989, românii au vrut un pariu pentru renastere. Saraci si curati, îl puteau câstiga.
Cornel Nistorescu a pariat si el, strigând în marele cor « libertate ! democratie ! dreptate ! ».
O naivitate. Salvatorii crimei, actorii oficiali, raspundeau « coabitare ! împacare ! consens ! ».
Cu dintii strânsi, un jurnalist a scris cinci ani în Expres despre mistificarea unei natiuni.
În raspar. O înclestare ce continua si azi.

« Vreau sa spun ca aici se afla chiar drama acestei perioade. O drama fara iesire, o situatie fara solutie.
Ma întreb mereu : cum poate coexista Elisabeta Rizea cu Ion Iliescu sau cu Adrian Paunescu si Dan Martian ?
Nu este în asta o strâmbatate a firii ? Femeia aceea chinuita si ramasa tot nedreptatita trebuie sa traiasca
sub acelasi soare cu rinocerii epocii de aur ! Si ea tot calcata în picioare, si ei tot la putere, bine mersi,
dictând legi, principii, si mustrând lumea cu botul lor rozaliu ! Adica dumneavoastra socotiti moral faptul
ca Adrian Paunescu sta sub aceeasi cupola cu Ion Diaconescu, unul venit din corul slugilor, celalalt venit
din marea armata a întemnitatilor pe nedrept ? Cum Dumnezeu ati putut crede ca o coabitare e posibila ?
Cum nu v-ati dat seama ca mersul pe sârma printre cele doua lumi va fi socotit slabiciune de caracter ?
O vreme am meditat îndelung la posibilitatea de a uita. Sa renuntam la toate ranile memoriei si sa încercam
sa construim ceva împreuna. Sa o luam de la zero, încercând sa abandonam decontarea trecutului. Nu suna rau
si mie mi se parea posibil, pentru ca nu am fost printre cei care au suferit. Dar la putin timp mi-am dat seama
ca nu am dreptul sa cer nimanui un asemenea lucru. Nici nedreptatitilor, nici profitorilor. Drept pentru care
am decis sa privesc lucrurile asa cum sunt, în fundatura tragica în care se afla, sperând ca timpul le va scoate
într-un fel sau altul. Atâta doar ca eu trebuie sa hotarasc pentru mine. De care parte sunt ? »

Din epistola politica « Înecatul dintre doua barci »,
Expres, nr. 11/1993


Asa ceva n-am mai patit : sa ridic ochii, în 2013, dintr-un text scris la începutul anilor ’90 si sa vad în jurul
meu chiar viata de atunci derulându-se azi. Ba chiar azvârlindu-mi adesea în obraz, din politica si din media,
din administratie si din institutii de forta, aceleasi nume, cu aceleasi CIP-uri, aceeasi impertinenta, aceeasi
putinatate, sau clone perfecte ale acelor figuri. « Nu s-a schimbat nimic în România » nu e doar o vorba
spusa cu obida, ci un ciomag care te loveste în moalele capului citind articolele lui Cornel Nistorescu
din Expres. Mai mult : daca vrei sa stii ce traiesti în 2013, ai sanse mici sa afli de la tenorii diverselor
scene de azi ; în schimb, te lamuresti fara gres din prestatiile celor de atunci, toate grosolane, violente,
smechere, tematoare de orice geana de adevar.
Daca ar trebui sa dau vreodata o declaratie la politie, as scrie : « Îl cunosc pe Cornel Nistorescu de 32 de ani. »
Factual, ar fi corect. Pe fond însa, inexact. Pentru ca am început sa-i citesc sistematic editorialele bine dupa
anul 2000, când el se asezase deja oarecum contemplativ « la balcon » si parea sa se fi specializat în
panorame întelepte ale zilei si în defrisari punctuale ale unor mari potlogarii. N-am stiut ca a fost o vreme –
vremea Expres 1990-1995 – în care Cornel scria « din piata », lipit de spinarea slabanoaga, cocosata,
batjocorita a unui popor abia iesit din multilaterala închisoare comunista. Când, în câteva rânduri
în ultimii doi-trei ani, am tresarit la articolele lui sau la vorbele pe care le spunea la vreo televiziune,
era, evident, pentru ca se scoborâse iarasi « din balcon » ca sa se duca « în piata ».
Nu e, desigur, întâmplator ca la noi s-a mentinut pâna azi tandemul piata-balcon inventat de constiintele
nationale pe la 1860 si ca modernizarea a cunoscut mai multe frâne decât impulsuri. Un vast proces
de masluire îmbraca în molton aspre realitati geopolitice, redactând rapoarte digerabile, ba chiar scrie
din documente formale « un feliu de » istorie care nu foloseste decât scribilor ei si unor sefi trecatori.
Cine vrea însa povestea autentica de dupa 1989 a neamului sau chinuit o va gasi în buna masura
în cioburile de oglinda pe care unul ca Nistorescu a avut inteligenta si buna-credinta necesare pentru
a le instala « în piata » din prima clipa si apoi inspiratia si bunul-simt de a le vizita în toate momentele
de cumpana.

Adina Keneres

Inchide