Cartea "Poesii"

Poesii   Inchide

Acest volum de poezie venit de peste ocean este un miracol. Geniul limbii române rodeşte pretutindeni în lume şi poetul Constantin George a dus cu el pe meleaguri exotice nu numai spiritul românesc, ci chiar sunetul inconfundabil al Bacăului, căci tema fundamentală a liricii sale, singurătatea, este bacoviană prin excelenţă.



Spre deosebire însă de Bacovia, care se mai ducea în “odaia iubitei” pentru a trăi singurătatea în doi (Ioanid Romanescu), ori în cafeneaua tristă unde “barbar cânta femeia aceea”, mai întâlnea “un popă, un soldat” în “provincia pustie” în care era pierdut, poetul nostru este exilat într-o singurătate perfectă, universală, o Nirvana pustie de dincolo de moarte (”parc-am murit de mult”, spune Eminescu) de unde lumea poate fi contemplată cu detaşare, uneori cu sentimentul unei vinovăţii existenţiale, de cele mai multe ori cu tristeţe, cu o tristeţe lucidă: “Peste câmpii rumegă trenuri clipita./ Mă ascund în mine/ Urmărind teatrul şi mascarada/ Cortina ce cade/ Acoperind inima, singura, moartea” (Am rătăcit), sau: “Odihna şi umilinţa/ Sunt chei ale lumii vecine/ Sunt salturi peste vremuri/ Alături de ora ce vine” (Într-o minte). Spre deosebire de senzitivul Bacovia, Constantin George este de o luciditate care măsoară veacul de singurătate ce-i desparte. “Felinar mi-e creierul” spune poetul (Manifest), iar secolul este străfulgerat de lumini “electrice” cum ar zice Bacovia: “Peste nopţile acestui secol/ Vor rămâne margini de cenuşă/ Şi lumini în vasta sală/ Vasta singurătate” (Ultima noapte).



Constantin George nu este un poet postmodern, nu are ambiţia de a inventa jocuri de cuvinte pentru a fi la modă, ci construieşte “cu icoane şi cu glasuri tremurate” (Eminescu) o poezie veche de când lumea şi tocmai din aceasta cauză mereu nouă.





Muzicalitatea este prima calitate a acestei poezii, atât de diferită de zgomotul cacofonic al producţiilor post-moderne: “Trăiesc aievea clipele pustii/ Zburătăcind alăturea prin ceaţă.// Peste canale, peste largi câmpii/ prin nunta-moarte/ preschimbată-n viaţă.// Şi unde merg/ Rostogolit în gol/ În umbra rece călătorul doarme// Iar seceta acestor ore/ Pleacă-n zbor/ Alunecând în forme să mă toarne/ Nimic nu-i sigur,/ Biruinţă nu-i.// Nu-i nimeni/ Care să mă cheme./ Ci doar imagini zboară/ Peste faţă şui,/ E prea târziu,/ E prea devreme ?” (Lumea).



O altă calitate care-l recomandă pe autorul acestor versuri este capacitatea de a formula memorabil, aproape aforistic, în imagini de o densitate de cristal: “ Marginea acestui timp este prea strâmbă” (Când treci), sau: “În cristalin lumina rugineşte” (A ruginit), ori: “Şi cerul era/ O oglindă nemărginită/ Unde trupul şi gândul/ Se aseamănă/ Şi uneori se visează” (Şi cerul).



Ar fi de citat aproape tot volumul, dar eu aş dori să închei cu o poezie care ilustrează acestă sinteză de dincolo de mode, o poezie de dragoste apocaliptică, unde marea eminesciană capătă dimensiuni suprarealiste, iar iubirea, ca şi lumea, este un paradis în destrămare blagian: “Am visat marea,/ Oceanul, valuri/ De marmuri/ Rupând orizontul.// Miriade de ochi,/ Luminile lor/ Licărind în amurgul/ Magnetic.// Dintre toţi culegeam/ Floarea tristă/ A buzelor tale;/ Un incendiu/ Fulgera lumi/ Peste ceru-n cădere.” (Am visat).



Prevăd, cât se poate omeneşte prevedea, că din această singurătate cosmică Poetul va urca, prin suferinţă, spre iubire.



Fie ca Dumnezeu să-l ajute ca acest prim volum de Poezie să fie şi prima treaptă a Scării...



Ioan Neacşu

Inchide