Cartea "Sensul teandric al iubirii"

Sensul teandric al iubirii   Inchide

De la început trebuie să arătăm distincţia ontologică dintre existenţa lui Dumnezeu şi cunoaştera lui Dumnezeu şi, totodată, complementaritatea dintre revelaţia divină şi trăirea (Erlebnis) lui Dumnezeu (ca iubire, smerenie, milă, rugăciune, asceză, contemplaţie, extaz).
Cunoaşterea este una dintre dimensiunile necesare ale fiinţei umane, astfel încât noi suntem deopotrivă: subiect şi obiect al cunoaşterii. Dumnezeu, însă, nu poate fi niciodată obiect al cunoaşterii eroare fundamentală, comisă de reprezentanţii gândirii discursive, care L-a redus la înţelesul logic de: idee, monadă, prim-motor nemişcat, lucru în sine, principiu, elan vital, etc. O astfel de gândire filosofică, tinzând să prindă totul în concept şi argumentare, pierde din vedere ceea ce este profund caracteristic creştinismului: „Ceea ce este şi rămâne mereu acelaşi –Dumnezeul cel viu”.
Cunoaşterea lui Dumnezeu este o poruncă a vieţii fără de sfârşit: „Aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis” (Ioan 17,3). „Finalitatea tuturor formelor de cunoaştere a necunoscutului din noi-observă teologul român al noii generaţii Vasile Răducă –şi din jurul nostru, este cunoaşterea lui Dumnezeu. Dar nu este suficientă numai cunoaşterea Lui mentală? Putem cunoaşte, în sfera simplu omenească, o persoană numai mental? Nicidecum. Mental, ne putem chiar îndoi de existenţa ei. Mental, o putem face chiar să nu existe pentru noi. Acesta este riscul pe care şi-l asumă fiinţa umană, atunci când crede că-L poate cunoaşte şi pe Dumnezeu, numai cu mintea”.

Astfel, apreciem şi noi că omul trebuie să-l cunoască altfel decât cunoaşte lucrurile şi celelalte fiinţe. Credem că, dacă în cunoaşterea lui Dumnezeu, folosim numai organele, funcţiile, metodele şi raţionamentele, utilizate la cunoaşterea celor finite, relative, determinate, etc, atunci, desigur, Dumnezeu ne va rămâne, pentru totdeauna, Marele Necunoscut, imposibil de încorsetat în conceptele noastre limitative.
Omul poate să spună, cel mult, că Dumnezeu este, dar nu şi ce este, sau cum este. Există un „adânc nepătruns”, care separă creatura de Creator. Deci, cugetătorul afirmă, deopotrivă, atât cunoaşterea, cât şi necunoaşterea lui Dumnezeu. În acest sens a vorbit Diadoh al Foticeii, în secolul al V-lea: „Teolog este cel care se roagă, iar cel care se roagă este teolog”.

Autorul

Inchide