Cartea "JUCARIA FURIOASA"

JUCARIA FURIOASA   Inchide

Opera lui Arlt ilustrează o creaţie aspră, în care copilăria, de pildă (El juguete rabioso – Jucăria înfuriată), nu are nimic din nuanţele trandafirii împrumutate ulterior de memorie altor scrieri de gen. Sunt amintiri amare, întunecate, colţuroase: cioburile zgârie, aşchiile înţeapă. Reziduurile nu strălucesc în lumina înşelătoare a edulcorării secretate de ceaţa depărtării de eveniment, ci sunt terne, casante, înăbuşitoare. Răzbate forfota imundă a pieţelor zgomotoase, înţesate de vânzători şi muşterii măsurându-se cu priviri neîncrezătoare şi viclene, lumea învălmăşită a micilor comercianţi, pişicheri de toate soiurile, haimanale cărora mizeria le-a răzuit orice poleială de pitoresc – toţi făcându-şi un titlu de glorie din matrapazlâc, pungăşie şi şmechereală.

În colcăiala dezgustătoare, protagonistul, Silvio Astier, e pe cale să se scufunde într-un şirag de eşecuri mergând până la a-l aduce în pragul închisorii. O avalanşă de situaţii nefericite, care se reped atât de numeroase şi cu atâta înverşunare implacabilă asupra adolescentului, încât par să-i taie însăşi putinţa de a respira firesc (ritmul sacadat al scrierii sugerează gâfâitul existenţial). Nici un dram de tentă moralistă nu transpare din evocarea lui Silvio. Chiar dacă şovăiala etică se insinuează în sinea lui, aceasta nu e destul de puternică pentru a împiedica actul de trădare. Astier trimite la închisoare, fără prea multe regrete sau remuşcări, pe cel mai generos (dar totodată, e drept, şi cel mai potlogar) dintre companioni. Asemănătoare existenţelor picareşti, dominate de insubordonare socială şi de hazard, tinereţea lui Silvio mai are însă o componentă esenţială: aspiraţia spre puritate, retezată brutal. Jocul dintre năzuinţă şi realitate nu lasă nici o şansă iluziilor, care pâlpâie anemic doar pentru a se stinge curând. Proza beneficiază de o scriitură adecvată. Nici un derapaj calofil nu înmoaie derularea de o rapiditate brutală a evenimentelor. Dimpotrivă, stilul abrupt – pe alocuri chiar neglijent, poticnit, sacadat – sugerează zbaterea inutilă de a evada din capcana existenţială.

Despre autor:

Roberto Arlt (1900–1942) s-a născut la Buenos Aires, într-o familie de imigranţi săraci: Karl Arlt, prusac, şi Ekatherine Iobstraibitzer, venită din Austria. Relaţiile încordate cu tatăl său, copilăria petrecută în cartierul sărac Flores, studiile mereu începute şi mereu abandonate, munca la care e obligat de timpuriu, eşecurile materiale şi morale ruinându-i aspiraţiile de inventator – toate aceste elemente autobiografice îşi vor găsi ilustrarea în operă.
A scris romane: El juguete rabioso (Jucăria furioasă, 1926), Los siete locos (Cei şapte nebuni, 1929), cu continuarea Los lanzallamas (Aruncătoarele de flacări, 1931) – diptic considerat capodopera sa – şi El amor brujo (Amorul vrăjitor, 1932). Dintre volumele de nuvele, cele mai cunoscute sunt: El jorobadito (Micul cocoşat, 1933), Viaje terrible (1941), El criador de gorilas (Crescătorul de gorile, 1951). Este, de asemeni, autorul unor piese de teatru (300 millones, Separación feroz, Saverio el cruel, El fabricante de fantasmas, La isla desierta, El desierto entra en la ciudad), dintre care unele au fost puse în scenă sau adaptate pentru televiziune şi cinema. Graţie operei sale dramatice, e apreciat drept precursor al teatrului social, al absurdului şi existenţialismului în Argentina.
Semnează, ani la rând (1928–1936), în coloanele ziarului El Mundo, faimoasele Aguafuertes, majoritatea oglindind realităţile dure ale capitalei Buenos Aires (adunate în volumul Aguafuertes porteñas, 1933).
Surprinzând prin îndrăzneala abordării, prin autenticitate, originalitate tematică şi stilistică, Roberto Arlt nu a fost, în timpul vieţii, suficient apreciat de către contemporani (printre excepţii, Ricardo Güiraldes).
Postum, a dobândit însă atât notorietatea, cât şi o recunoaştere deplină, fiind considerat întâiul autor argentinian modern, a cărui influenţă transpare în scrierile a numeroşi reprezentanţi nu doar ai literaturii din ţară, ci şi din întreg spaţiul latinoamerican. Dintre aceştia, Juan Carlos Onetti şi Julio Cortázar îl revendică drept maestru.

Inchide