Cartea "Linda"

Linda   Inchide

„Viaţa descrisă în romanul lui Ion Ladner este „ca o cafea bună”. „Linda” este acel gen de roman în care se trăieşte intens şi la cote maxime, depăşind orice graniţă, complexitate sau prejudecată ; este acea scriere, în care personajele au curajul să iasă din pagină, pentru a invada viaţa cititorului. Numele acestora, constituie un joc logic de cuvinte ( LINDA (BRENDA) – DAVID ), care se termină şi încep cu o afirmaţie, fiind unul în prelungirea celuilalt, încercând să transmită mesajul subliminal al unui destin comun.
Linda este fiinţa care îşi acceptă destinul, parcurgând etapă cu etapă drumul vieţii, de la iubire la uitare. Poate această uitare temporară, devenită amnezie, va trezi în sufletul dumneavoastră, dorul după o carte, care a marcat anii ”80 – „Vraciul”. O putem considera pe Linda varianta feminină a „Vraciului”, o variantă de secol XXI, în care fascinaţia şi contradicţia sunt atât de aproape una de cealaltă încât tind să se confunde, până la asimilare.”
- Amalia Elena Constantinescu
***
"Am dorit să scriu o carte de aventuri şi dragoste, cu un subiect structurat clasic, pe care să o poţi citi într-o singură zi, oriunde te-ai afla.
Personajele insolite, Cookie, Ham, Scandi şi Hobby, sunt culese de pe drumurile vieţii, aparent intempestiv. Pescuite din tumultoasele talazuri ale citadelei filmului american, ele renasc din propria cenuşă, centrate pe caracterul eroinei principale. La rândul lor, acestea dau forţă Lindei, cu care se completează reciproc, reclădind arca ce îi poartă spre succes.
Comicul de situaţie, de limbaj şi de caracter, fac mai suportabil zbuciumul Lindei. Am considerat că a sosit vremea să plasez umorul originar într-o astfel de formă literară. Rămâne de văzut dacă am reuşit."
- Autorul

***

CAPITOLUL III – Emily şi Will
Tocmai când pacea pusese stăpânire pe întreaga lui fiinţă, liniştea a fost parcă spartă cu toporul de o voce de femeie disperată:
- Despre ce vorbim, jigodie? se auzi de la etajul întâi. Despre ce vorbim? strigă din nou, mai nervoasă.
- Când mă uit la tine, parcă citesc vremea pe internet: şanse de ploaie nouăzeci la sută, se auzi vocea mai calmă a unui bărbat. Asta parcă o îndârji şi mai tare pe femeie.
- Ridică-ţi ciorapii ăia împuţiţi, continuă ea să strige. Uită-te şi vezi că, dacă-i ţii în mână, până când şi cârpele ălea au o direcţie şi un sens.
- Da? Şi sensul ciorapilor mei nu va mai fi îndreptat către tine, continuă bărbatul, la fel de calm.
Asta puse capac coloratului dialog, căci Will văzu cum zboară de la fereastră un hanorac şi ajunge pe caldarâm, chiar la piciorele sale. Stătea uitându-se derutat. De sus nu apărea nicio moacă. Ridică amuzat hanoracul şi îl îmbracă. „Îmi vine bine”, gândi el, timp în care se mai trezi în cap cu o pereche de pantaloni şi un tricou. Le luă şi pe acelea şi dădu să plece.
- Hei, hei! strigă maşina de război, arătându-şi bustul pe geam. Era îmbrăcată doar într-un sutien alb.
Din păcate, mai jos era zid şi nu se putea vedea altceva. Tipa avea în jur de treizeci de ani, era creolă, cu nas uşor acvilin şi trăsături frumos conturate. Dar foarte încruntată.
- Ce balcoane frumoase are clădirea asta, rânji el, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
- Nenorocitule! strigă ea.
- Te aştept la Tipsy, diseară la opt, zise el. Să vii îmbrăcată.
Ea îi arătă degetul mijlociu, făcând o mutrişoară de dispreţ.
- Ce te grăbeşti aşa? Întâi să bem o cafea, zise el. Dar, pentru că o văzu că-şi propteşte mâinile în şold, intuind ce se va întâmpla, o luă la picior, strigându-i:
- Să vii împodobită şi cu un surâs.
În timp ce iuţea piciorul, se gândea: „La opt, am să vin îmbrăcat tot cu hainele astea. Dacă vrea să i le dau, mergem la ea, să şi le recupereze”.

CAPITOLUL IV – Muşcătura
În timp ce Lisa şedea liniştită în patul de spital, Helen îi completa fişa de observaţie clinică.
- Ce explorări îi trecem? întrebă asistenta.
- I-ai luat temperatura?
- Treizeci şi opt, dar tensiunea e încă bună.
- Vreau, în maxim treizeci de minute, ARN-ul viral şi, dacă iese negativ, faceţi-i test direct cu anticorpi. Apoi, scrie aşa: LCR, sânge complet, urina: albuminuria şi piuria, radiografie toracică. Atât deocamdată. Era să uit: şterge-i rana cât de des.
- Ce scriu la stare?
- Suspect de rabie postincubaţie la limita prodromală.
- Karen! strigă Linda, scoţând capul pe uşă.
- Prezent! răspunse sora sefă. Să ne interesăm dacă a fost vaccinată anterior?
- Şi asta, dar să anunţi neapărat poliţia şi protecţia animalelor. Să izoleze zona şi să facă investigaţii. Încă ceva: aş vrea să rămân singură cu Lisa, cinci minute.

CAPITOLUL V – Emily şi George
Peste două minute, George Wilson îşi adăpa şi el herghelia de cinci sute de cai, numită Ferrari 430. O superbă maşină sport 8V, care putea constitui un frumos blazon al firmei sale. Îl parcă lângă un Jaguar Coupé, pe care l-a evaluat imediat din priviri. Plecă apoi la toaletă, să mai adape un cal…
Ghinion! Toaleta era ocupată, dar cel mai mare ghinion era că înăuntru se afla o femeie care se aranja. Asta putea dura un veac, un mileniu sau o epocă, căci femeia, când iese de acolo, e o cu totul altă persoană. Al treilea ghinion era că el nu a ştiut ce specimen se află de partea cealaltă a uşii şi astfel îşi începu abstinenţa. Şi iacă aşa se abţinu el, preţ de douăzeci de minute, echivalente cu parcurgerea Golgotei. În acest timp, trecu prin toată gama de sentimente, de la indignare până la resemnare.
În acele momente, domnişoara Emily se cosmetiza şi se strâmba în oglindă în fel şi chip: ba îşi micşora ochii, ba îşi ţuguia buzelele, iar în rarele momente în care stătea calmă, se gândea la visul care nu-i dăduse pace în ultimele nopţi. Visase întruna o pereche de pantofi de sport. Pantofii erau albi, dar murdăriţi de noroi roşu. Pe ea nu o „rodeau” neapărat aceşti pantofi, ci faptul că nu îl putea vedea pe posesorul lor.
Emily se uită la ceas şi îşi dădu seama că devenise deja mai bătrână decât era când intrase la toaletă. Poate că numai această perspectivă o făcu să iasă valvârtej.
Bietul George, livid şi cu umerii căzuţi, o privi mirat, fără să mai poată zice ceva. Pesemne că trecuse la sentimentul de iertare, precum un muribund, în ultimele lui ceasuri. Se uită la ea ca la un rinocer care dă buzna intempestiv în salonul de coafură. Apoi, intră şovăielnic în cabină, pipăindu-se de teama de a nu fi prea târziu.

CAPITOLUL IV – Petrecerea
- Ce faţă din filmul „Slum Dog” ai! Erai mai frumos cu mască. Ai curaj să te uiţi în oglindă?
- Nu ştii cum se zice? „A-şi păstra calmul, este deviza fiecărei oglinzi care ţine să nu îşi trădeze menirea”.
- Da, dar şi răbdarea are o limită, continuă Scandi cu gluma.
- Ştii ce? Dacă ea înseamnă speranţă, nu mă interesează limita.
- Ba pe mine mă interesează dacă sunt în maşina din faţă sau în cea din spate, trecu Scandi la filozofie.
- N-ai cum să înţelegi, că eşti berbec, i-o tăie la fileu Ham.
Scandi era agitat şi nu ştia de cine să se mai lege. Dar găsi imediat.
- Ăsta îmi seamănă cu cineva cunoscut. Mă uit la urechile lui şi nu ştiu de unde să-l iau, rânji el, arătând către Hobby.
- Bă, făcu Hobby, tu nici n-ai nevoie de mască. Eşti măscărici predestinat, încă din viaţa intrauterină.
- Tu vorbeşti, părăsitule? De ce dracu nu i-ai spus nevestii că vii acas’, că poate nu mai erai zoologic. Vezi de ce arunca zmeul din poveste buzduganul, înainte de a ajunge acasă? Ca să aibă Ileana Cosânzeana timp să-şi netezească fusta. Să nu mai vii acasă inopinat, ai înţeles?
- Băi, margarină stricată, dacă o să te însori vreodată, deşi nu cred la cum arăţi, să ştii şi tu: cu nevasta e ca în afaceri. Adică, la investiţii mici, ai multe probleme cu concurenţa.
Erau foarte hazoşi când se împungeau. Toată lumea aştepta aceste momente, ca să se amuze. Scandi simţi că jocul place la public şi ridică mingea pentru un „smash”:
- Uite, David, după această tâmpită discuţie, sunt sigur că şi Hobby se simte prost şi eu mă simt prost. Tu ce crezi?
- Păi, eu cred că… în final, amândoi aveţi dreptate.

CAPITOLUL XVIII – Demascarea
- Vă rog să ne urmaţi, rosti Will. John, citeşte-le drepturile!
Când ieşiră pe uşă,George dădu cu ochii de Scandi. Lângă picioarele acestuia, ca într-o pictură clasică, şedea Perky, ţinând alături un bocanc, mare cât depozitul unei bănci. La vederea lor, George ridică ochii în tavan, parcă certându-l pe Cel de Sus că îl făcuse atât de prost.
Emily rămase şi ea şocată, văzând bocancul câştigător şi se uită nedumerită către Linda, care ridică din umeri şi apoi remarcă zâmbind:
- A doua greşeală! „The game is over!”
Emily îşi agita braţele, precum o coţofană rănită iar George parcă rula cu frâna de mână trasă. Privi îngrozit către Linda, care-i trigă:
- „Sayonara”! şi îi făcu semn cu degetul cel mic, întocmai cum procedase cu ea, şmecherul de George, cu câteva zile în urmă.
În timp ce îl îmbrăţişa pe Scandi, ea privi tristă, dar şi uşurată, către alaiul care însoţea, spre eşafod, pe cele două paiaţe.


CAPITOLUL XIX – Reîntoarcerea la spital
La auzul acestor cuvinte, Linda simţi din toată fiinţa că vrea să i se dăruiască. Dar, din teama de a nu parea gâsculiţă, disimulă, chicotindu-i la ureche:
- Mi-am uitat costumul de baie.
- Şi eu la fel, dar îl folosesc pe al lui Adam.
Glumele lui o linişteau când era în anumite posturi stânjenitoare, ca acum. „Mă port ca o fată de la ţară”, îşi reproşă ea. El parcă îi ghici gândul, căci începu să o dezbrace. Ea îi urmă exemplul şi îi desfăcu pe rând cămaşa, apoi cureaua.
Luna lua şi ea parte la jocul lor, ba proiectând crochiuri pe imensul perete, ba sidefând, pentru câteva clipe, două siluete care alunecau în apă.
După ce înotară câţiva metri, se opriră, ţinându-se de bara de pe margine.
- Ce seară frumoasă! Noroc cu ferestrele astea, spuse ea încet, stând lipită cu spatele de pieptul lui. În acest timp, îşi mişca şoldurile, frecându-se lasciv de părţile lui intime. David îi trecu un braţ pe sub sâni şi o excită, ridicându-i-i puţin. Ea începu să tremure şi se întoarse, strivindu-şi sălbatic sânii de pectoralii lui încordaţi. Şi, în timp ce apa clipocea, spărgându-se de margini, gurile şi mâinile lor se căutau nerăbdătoare.
După o vreme, descleştându-se din sărutul pătimaş, el îi plimbă mâna pe spate, de la gât până sub şezut. Ea scoase un oftat adânc, strângându-l iar şi înfigându-i unghiile în spate. Când David îi cuprinse bazinul şi o penetră, Linda desfăcu graţios braţele din jurul gâtului său şi îşi lăsă cu un geamăt capul pe spate.
- Eşti ca un vulcan, şopti ea.
- Care aşteaptă să erupă, mai reuşi el o ultimă glumă, căci, din nou, Linda se ridică şi îi acoperi gura cu săruturi pătimaşe, pornind un joc sălbatic.
„Cele mai frumoase clipe din viaţa mea! Atât de firesc, fără reguli şi cu atâta iubire!”, gândea ea, când stăteau îmbrăţişaţi şi osteniţi, iar inimile lor, atât de apropiate, mai că le spărgeau pieptul. Privi prin ferestre la cerul înstelat. De data asta, luna nu îi mai părea un astru îndepărtat, ci o jumătate dintr-o felie de lămâie, pe care abia aştepţi să o pui în ceai.

CAPITOLUL XXII – Nunta
Nu-şi dorise o rochie de mireasă cu trenă şi voal. Comandase din Italia o rochie de seară. Satinul greu, de culoarea vişinii putrede, curgea ca un fluviu, care pornea dintr-o bandă aflată în jurul gâtului, apoi o broderie transparentă cuprindea sânii, lăsând la vedere o importantă parte din aceştia. De sub decolteu pornea o fundă imensă. Materialul urmărea generos relieful feselor şi al coapselor, măturând în cădere podeaua, în falduri bogate.
*
- De astăzi, nu mai suntem „tu” şi „eu”, ci „noi” şi îmi doresc să rămânem aşa, fără să oprim timpul şi fără să topim amintirile, conştienţi şi mulţumiţi de tot ce ne-a dat Dumnezeu. Să nu dilatăm timpul, umplându-l cu ceaţă. Să nu sacrificăm totul pentru plăceri de moment. De azi, trebuie să ne curăţăm zâmbetul . Să învăţăm să ascultăm ecoul inimii şi nu al vorbelor aruncate. Să ne lăsăm sufletul să vorbească. Priveşte-mă în ochi şi ascultă-mi tăcerea, aşa cum numai tu ştii să o faci.

Inchide