Cartea "CU TITLU PROVIZORIU"

CU TITLU PROVIZORIU   Inchide

Ostatici, migranţi, bolnavi, eroi…
(câte puţin din fiecare român onest
ÅŸi inteligent)

Mulţi intelectuali români stau cuminţi « la locurile lor » şi citesc cărţi an de an. Şi vine, mări, deodată un moment de preaplin derutant al propriei lor istorii. Care la 40 de ani nu e un clasic bilanţ, ci o luminare matură a vieţii trăite, plus pâlpâirea unor întrebări grave la care mizeria actuală a lumii nu ştie să răspundă. În asemenea situaţii, oamenii cu carte, ca Maia Levantini (un pseudonim), se aştern la scris.

Psihiatru de formaţie şi în exerciţiu, « autoarea » Levantini ştie perfect ce are de făcut : să recupereze prin toate simţurile, să caute sens prin amintiri, analogii şi ipoteze, să mascheze pentru a spune şi să spună pentru a masca, să construiască o autoficţiune reprezentativă nu doar pentru ea, ci şi pentru noi. Aşa se face că în acest text scris cu nerv şi sânge trăiesc, mai exemplar decât într-o vitrină de cristal, cele mai importante piese ale dramei româneşti de azi : ţara fostă comunistă, cu minimala ei schimbare din 89 cu tot, căldura familiei, a copilăriei şi a tinereţii, splendida adoraţie pentru sublimi maeştri, exilul hurducat şi planetele diverse ale exilaţilor, medalioane veşnic comparative ale întâlnirilor cu tradiţii, sisteme, practici şi figuri din Europa şi din SUA, adormiri de confort şi treziri de thriller, întoarceri acasă de fiu risipitor care sunt, de fapt, tot atâtea piruete, fandări şi retrageri tactice epuizante, ca în cazul tuturor celor deopotrivă oneşti şi inteligenţi (un blestem).

Impresionant şi fermecător e în acest volum spectacolul culturii concrescute (un tipic substitut al belşugului şi al libertăţii conceput în Europa de Est) ca o a doua piele, al minţii care scrie mărturie fără să se fi antrenat vreodată anume pentru « a face literatură ». Literatura « de sine » de aici este mai degrabă un selfie cu arta decât vreo ambiţie de artist. În schimb, toate mijloacele literaturii – de la retorica oralităţii plurilingve la jocul pe keyboards cu registre variate şi flashback-uri de film, ba mai revizitând chiar doine şi balade, bocete şi strigături, pe lângă tabele în gust de Excel şi liste de expus în PowerPoint – sunt puse la bătaie pentru a nota « totul », tot ce poate fi livrat, nu fără ironie şi autoironie, cititorului de azi de către un nobil « dilettante » care întreabă şi iar întreabă şi tot întreabă… Interogaţia e, poate, ţelul ultim al acestei
scriituri. Căci ea povesteşte îndelung şi declară sub jurământ, în fond, pentru a interpela mai bine. Ca toţi românii care pleacă din ţară, Maia Levantini ar vrea să ştie cui trebuie să-i adreseze actul de acuzare pentru frângerea obligatorie a destinului ei, fie el şi aparent împlinit, cu o întreagă « lume nouă » descoperită şi cucerită în buzunar. Să fie oare de-ajuns vinovatul « Ceaşcă » ? Vai, ce glumă bună ! Să tragă cu praştia doar în burtăverzimea perpetuă, pentru care şi exilul, devenit recent şi oportun « diasporă », e la nevoie tot o colecţie de « our assets », de preferinţă sub eticheta « excepţionalii noştri conaţionali din străinătate », « fiii gliei », « icoane ale neamului » etc. ? Are oare rost ca un eminent psihiatru, dintr-un lung şir de eminenţi « copii ai ţării », purtător şi el, ca şi ei, de multiple răni în inimă, în creier şi în suflet, să spere ca mica lui tragedie şi marea lui revoltă să găsească ecou la o nouă elită românească, alta decât cea vinovată de-a fi făcut din milioane de oameni cu cel puţin 16 ani de şcoală ostatici, migranţi, bolnavi şi eroi ? Poate că da. Atunci când n-o mai « merge şi aşa ». Cine ştie când… Cu titlu provizoriu e, printre altele, şi victoria unei femei curajoase asupra hrubei impuse, conformismului, complacerii, îndoielii. O firească victorie pentru un om onest şi inteligent. Pentru un astfel de om însă, venit din lumea românească, lucrurile nu pot fi deocamdată decât provizorii. În România, sigure şi definitive, cu aromă de etern nu sunt încă decât cele care-i privesc pe idioţi şi neoneşti, campioni ai stabilităţii, ocupaţi să negocieze zi şi noapte « activele noastre », printre care se găsesc şi din ce în ce mai mulţi fluturi provizorii prinşi în insectarul unei istorii amuţite, mizerabile (aceea care nu ştie să răspundă).

Adina KenereÅŸ



Maia Levantini s-a născut şi a crescut în Bucureşti. A absolvit Facultatea de Medicină şi Farmacie « Carol Davila ». După aproape zece ani de practică în România, a plecat în Statele Unite ale Americii, unde locuieşte – cu titlu provizoriu – de peste
cincisprezece ani.

Inchide