Cartea "INVITATI LA BANCHETUL DE-O VIATA"

INVITATI LA BANCHETUL DE-O VIATA   Inchide

Experienţa ca banchet
sau Un altfel de scriitor

Un bunic, un tată sau un unchi sfătos – mulţi şi-ar fi dorit un astfel de martor nepreţuit de la care să afle cum s-au petrecut de fapt lucrurile în familie, cum se explică atâtea conflicte absurde, de ce un văr talentat a avut o soartă haină şi un nepot urât şi tăcut s-a ajuns, o mătuşă s-a descurcat de minune, iar alta a ajuns la balamuc.

Invitaţi la banchetul de-o viaţă spune o grămadă de asemenea poveşti legate între ele, înţelegând perfect utilitatea unei experienţe lungi, obiectivată prin decenii. La ce folosesc deceniile ? La creşterea discernământului ! Timpul lung, la un om care reflectează la ce trăieşte, îngăduie clarificarea dozelor de psihologie, fatalitate, înzestrare personală, regim politic, efort concentrat, capacitate fizică, paradă socială, doze prezente în drama eternă a oricărui individ viu. Românii de azi vor adesea să creadă că-şi fac destinul cu mâna lor – cei de ieri arareori sperau la una ca asta. Gelu Culea ştie, la 82 de ani, că se înşală în mare măsură şi unii, şi alţii. Şi le-a făcut cadou o suită de întâmplări ţesute într-un roman sapienţial, în care şi-a încrustat la un moment dat şi sideful propriei vieţi – entarsia supremă.

Gelu Culea s-a format inginereşte, a lucrat îndelung în poziţii de răspundere înainte de 1989, este un vechi amator şi cunoscător de artă – mulţi artişti şi-l amintesc ca director al Fondului Plastic, când era omul frecvent chemat « să rezolve » situaţii imposibile, să restabiliească echilibre frânte, « să ajute ». O asemenea postură specială nu era o întâmplare, mai ales în anii ’80. Persoana era considerată poliedrică, serioasă şi foarte atentă, ceva ce azi se cheamă « focused ». L-am cunoscut pe acest director atunci, şi deci nu m-am mirat că a scris o carte substanţială acum.

Am însă o constatare mirată de editor. Am deschis, în urmă cu câţiva ani, colecţia « document.ro » cu gândul de a da astfel glas unor teme şi scriituri de societate, şi nu de ficţiune. Era vorba de situaţii noi din ţara în curs de deschidere după prea multă închidere, de interesul în creştere – al românilor, dar şi al străinilor care debarcau la noi în valuri – pentru fapte şi întâmplări ample, care depăşeau adesea chiar cadrul unui reportaj lung de gazetă, dar care aveau mai degrabă rădăcini în percepţia presei decât în gustul pentru literatura propriu-zisă. Câteva titluri editate în această colecţie a « cărţilor de actualitate » explică bine fenomenul. Dar iată că în ultima vreme roata pare să se întoarcă, după obiceiul lumii : presa şi-a pierdut vocea, aproape că s-a restrâns la pură propagandă, iar cei care vor să vorbească despre fapte şi întâmplări ample de interes general o fac, de predilecţie, în forme care îmbracă hotărât haina literaturii. Unii optează pentru « autoficţiune », alţii pentru « divane » sau gâlcevi ale înţelepţilor cu lumea – nu pentru jurnale, memorii sau eseuri cu cheie. Pornirea lor nu arată nici pe departe ca o ambiţie recentă de a concura cu Flaubert sau cu Tolstoi, cu Rebreanu sau cu Marin Preda. Pare să acţioneze mai degrabă sentimentul că lucruri grave, alerte necesare, conştientizări cu caracter de urgenţă pot ajunge mai sigur la minţile încă deschise şi sensibile pe calea unei aparente creaţii literare decât sub forma unui manifest simplist şi zgomotos, ţâşnit la ecran dintr-un site sau blog încă zis jurnalistic.
Gelu Culea citeşte şi citează realităţi naţionale, fapte diverse, moralişti, filosofi, mitologii orientale, texte sacre. Preferinţa lui pentru stilul simplu şi direct de a fi se reflectă şi în scris. Dar poate tocmai din pricina clarităţii şi a formulei abrupte, paginile se încarcă lent, pe de-o parte, cu hazard, premoniţie, miracol, iar pe de altă parte, se descarcă de avertismente, îndemn la judecată, răbdare şi recuperare a moralei universale naive, dar şi a cinstei ţăranului român – singurele eventuale garanţii pentru ca viaţa oricui, oricum complicată, să fie un banchet fericit.

Adina Kenereş

Gelu CULEA (n. 1935) este inginer constructor de formaţie. A lucrat mulţi ani în industrie şi în Ministerul Comerţului Interior, apoi în administraţia municipiului Bucureşti. În anii '80 a fost director al Fondului Plastic, iar în 1995-1996 consilier al ministrului Culturii.
« Şi acum să-ţi povestesc o situaţie reală, trăită de mine.
Abia fusesem numit director, eram foarte tânăr, şi m-a chemat ministrul să-mi zică despre aşteptările lui de la mine. Pe culoar m-am întâlnit cu unul dintre adjuncţii săi, care avea vreo
şaizeci-şaizeci şi doi de ani. M-a oprit, ne-am dat mâna, iar el mi-a reţinut mâna într-a lui, învăluindu-mă cu o privire plină de bunătate. Mi-a zis : „Dragă Caius, de-ai şti tu cât de invidios sunt !“ Am rămas blocat. El, ditamai somitatea, în timp ce eu abia fusesem promovat pe un post cu mult inferior. Nedumerirea mi se putea citi cu uşurinţă pe faţă. „Dar de ce ? Cine sunteţi dumneavoastră şi cine sunt eu !“ „Da, ai dreptate ! Cine mai sunt eu ? Te invidiez, dragule, mi-a zis el cu tristeţe, pentru că eşti tânăr !“ »

Inchide