Cartea "Străfulgerări de înţelepciune"

Străfulgerări de înţelepciune   Inchide

Înţelepciunea a fascinat dintodeauna căutătorii acesteia, au răscolit neâncetat toate dimensiunile cunoaşterii umane: cunoaşterea identificativ contemplativă, cunoaşterea acţional transformatoare, cuprinzător iubitoare şi extatic unificatoare.

Asumarea identităţii dintre cunoaştere şi înţelepciune permite aventura fascinantă a „evoluţiei spirituale”. Fie că această evoluţie spirituală are ca orizont iluminarea, îndumnezeirea, autorealizarea, cunoaşterea lui Dumnezeu, Nirvana, sau autodezvoltarea coonştiinţei, poate fi provocarea necesară pentru ca fiinţa umană să aspire la completitudine.
Volumul „Străfulgerări de înţelepciune” este un eseu de „automărturisire” a tânărului scriitor şi pictor Eduard Apostu. De inspiraţie evident hinaianistă, autorul ia drept cadru axiomatic transmigraţia sufletului, ineismul, posibilitatea cunoaşterii, a cunoaşterii apsolute, valoarea unei „căi spirituale”, prin care autorul nu înţelege neaparat o soteriologie explicită, ci o dezvăluire gradată, a atotprezenţei Realităţii Supreme.

Influienţa buddistă, inconstantă, este juxtapusă admiterea de către autor a existenţei uni „ SINE DIVIN”, a unui „Dumnezeu”, aproape personal, realităţi negate de udism.

Pe de altă parte ni se dă ca certă infinita transmigraţie, şi ignoranţa drept cauză constitutivă a acesteia.

O viziune „apofatistă”, ne-o arată autorul când spune că Dumnezeu este imparţial, indiferent la acţiunile noastre.
Via negativa pare a fi abodată de autor când acesta ne spune: Dumnezeu nu este iubire, nu este compasiune, nu este toleranţă.

Atribuirea calităţii de „just” divinului, face o bruscă ieşire din apofatismul nesistematic utilizat anterior în construcţia ontologică.

Dumnezeu este văzut de autor, drept creatorul imparţial, care a generat legile Universului, printre care autorul precizează: legea similitudinii, a multiplicării fractalice, a rezonanţei.

Viziunea asupra Universului, este completată de panpsihism şi panenergism.

Ieşirea din apofatismul aparent, se face într-un nondualism la fel de aparent.

Dumnezeu cel Unic posedă părţi de egală intensitate.

„Partea negativă a lui Dumnezeu”, nu are în sine valoare etică, ea fiind necesară unui simplu bilanţ energetic, pentru a se menţine un echilibru al Creaţiei. Concluzia logică este o identificare subiacentă a Creaţiei cu Creatorul. Această identitate anulează în fapt transcendenţa, iar lipsa de atribute a Divinului, se ataşează mai precis Universului, care astfel devine forţă creatoare.

Prin acest demers autorul revine la viziunea hinaianistă, adusă la actuitate prin afirmaţia că „detaşarea de orice dorinţă duce la fericirea supremă”.

Trecând în spaţiul etic, autorul afirmă caracterul „drept” al lui Dumnezeu.

Dimensiunea etică îl preocupă pe autor, care analizează modele de coduri etice, alături de tehnici de meditaţie, de rugăciunea inimii, de utilizarea unor mantre, a postului.

„Străfulgerări de înţelepciune”, constituie în sine o încercare de a crea o viziune onto-epistemologică şi etico-pragmatică, situându-se în perspectiva transmodernă. Perspectiva se realizează prin îmbinarea budismului Hinaana, cu rugăciunea isihastă, cu modelele fractalice de univers, cu elemnte din „ credinţele cavalerilor Jedy” toate într-o reorganizare specifică artei nonfigurative.
Recunoaştem în această carte o caracteristică a unei culturi transmoderne şi chiar a uneia hzpermoderne, recuperarea sacrului, a numinosului, din experienţa transdisciplinarităţii.
Căutarea spirituală înlocuieşte religia cu autorealizarea, este o formă specific hypermodernă de autodesăvârşire. Sunt importate conceptele de nirvana, şi samadhi, traducându-le într-un limbaj filosofico-colocvial, în care Sinele Junghian devine identificabil conceptului de Atman din Upanishade, fiind introdus alături de o viziune hinaianist-teistă.

Acest sincretism aparent New Ages-istă depăşeşte fascinaţia orientală de sorginte hyppie, tinzand spre a deveni o „religie pop” a secolului XXI.

Curentul îşi structurează propriul sistem filosofico doctrinar prin importuri succesive, aplicând aşa cum spune Culianu propria voinţă interpretativă şi grilă deformatoare, care să permită reconstrucţia hypermodernă a discursului despre sacru, în termeni tehnici şi colocviali specifici unei societăţi informaţionale şi de consum în acelaşi timp.

Deconstrucţiei postmoderne i se contrapune transdiscipliaritatea şi multidisciplinaritatea , interdisciplinaritatea, generând o „reconstrucţie interpretativă” a universului de discurs.
Ontologic vorbind, Universul capătă valoare cuantică, influienţă din fizica secolului XX. Însăşi conceptul de Dumnezeu devine quantic sau quantificabil.
Panteismul, panpsihismul devine un quantism ontologic, în care vorbim în acelaşi timp despre monade, şi în acelaşi timp parte din Dumnezeu, prezent în fiinţa umană. Sinele Individual este astfel o Quantă a lui Dumnezeu, prezent în fiecare fiinţă, transmigraţia, şi iluminarea nu sunt altceva decât transpoziţia în sfera sacrului a Principiului de Incertitudine. Formuland acest principiu la modul pseudosimplist şi oarecum cu umor, am putea afirma acest principiu astfel: nu se poate prezice cu certitudine viaţa şi universul paralel , în care o Quantă din Dumnezeu-un Sine Divin devine conţtientă de ea însăşi, şi astel participă la propria sa Natură Divină ) câmp qunatic divin fundamental). Un sui-generis principiu de excluziune s-ar putea formula astfel Pe un anume Nivel de înţelepciune )de apropiere faţă de Divin, nu se pot afla decât un număr limitat de entităţi posesoare de Sine Divin, număr limitat tocmai de propriul potenţial karmic individual, şi de valoarea Karmei Universului la un moment dat.

Modelul Ontologiei quantice specifică hzpermodernismului este întărit de conceptul de model holografic, şi al celui de model fractalic.

Putem afirma ca o sui-generis summa teologica a acestei viziuni afirmaţia „Eu sunt permanent în Dumnezeu, şi Dumnezeu este permanent în inima mea”.

Dumnezeu unic şi absolut, devne quantic asumându-şi în simultaneitatetoate rolurile posibile fie ca fiinţe, calităţi, universuri paralele, etc. Dumezeu cel transcendent devine imanent quqntic transformându-se în propriul său câmp fundamental, în energie, energia atotputernică a voinţei, cunoaşterii şi acţiunii lui Dumnezeu.

Modelul merge însă mai departe, cu dimensiunea fractalică, acelaşi divin, aceleaşi legi, în condiţii spaţio-temporale şi cognitive diferite se manifestă fie sub forma !înţeleptului Buda”, fie a ignorantului absolut, fie ca antilopa care fuge de tigru, fie ca însuşi tigrul care o devorează.
În acest model spaţiul şi timpul fie ele cartezian-newtoniene, fie relativiste, nu mai sunt cadre ale universului ci doar rezonanţe autolimitative alături de omnicogniţie, şi atotputernicie, ale unui câmp universal şi quantic al Conştiinţei-energiei Divine.

Din perspectiva acestei viziuni, Dumezeu nu mai este bun sau rău, toate atributele care i se pot da, sunt apofatice.

Modelul este în mod necesar unul care să includă şi o latură afirmativ catafatică. Dumnezeu este atât transcendent şi deci înafara a tot ce este cât şi quantic imanent, deci afirmativ pentru tot ceea ce este.

Planului ontologic îi corespunde o dimensiune soteriologică, importând viziunea orientală asupra metempsihozei, în care transmigrarea are ca sens unic cunoaşterea lui Dumnezeu, prin cunoaşterea de sine. Această viziune are modele atât pe iluminaţii orientului, cât şi pe sfinţii creştini.

În aspectul soteriologic, Dumnezeu devine iubire, sau mai precis flacără omniprezentă a iubirii.

În funcţie de dimenisunea cognitiv spaţiotemporală ea devine flăcările devoratoare ale infernului, sau lumina dătătoare de viaţă a Soarelui.

Acest foc al Iubirii este în acelaşi timp Lumina Necreată a Cerurilor, şi Focul Atotarzător din adâncurile Pământului. Lumen in Coelo, Ignis Ardens in Terra.

Inchide